… atunci cand simti ca vine iarna. In oras nu se simte diferenta la fel ca la tara.
In weekend am fost la bunici, in Bihor. Acolo se simte ca se apropia iarna altfel. Cand te apropii de sat simti mirosul fumului de fag. Ceata care coboara in vai aduce de pe dealuri mirosul de ud si pamant.
Ludaie coapta (dovleac la cuptor), carnat proaspat, votca fiarta si poame. Ludaia e una din primele mele amintiri din copilaria tot mai indepartata. Ludaie dulce, aromata si mancata direct din coaja. Carnatul este si va ramane la tara simbolul binelui. Daca ai carnat pe masa totul e bine. Niste cartofi sau fasole langa el, niste castraveti murati si pofta mare. Votca fiarta. Palinca nu se fierbe. E prea nobila pentru asa tratamente. Dar votca se tine un pic, cat sa ai de sarbatori de fiert. De fapt, mai mult se incalzeste cu arome magice decat se fierbe. E o stiinta a batranilor. Tinerii nu stiu sa fiarba tuica. Pur si simplu nu stiu.
Am lasat poamele la urma pentru ca sunt deosebite. Poamele pe care le tin eu minte erau facute de vecina Iuliţă. Bunica nu face poame. Am intrebat-o care e reteta. Poamele se culeg cu mana sau cu cleasca, sa nu se batuceasca si sa se strice sau sa-si schimbe gustul. Sunt mere, pere si prune coapte bine. Se taie in felii si se usuca pe o leasa de nuiele peste un foc mic. Leasa trebuie sa fie deasa ca sa nu cada poamele, dar si rara, ca sa patrunda fumul si caldura la poame, sa le usuce si sa le dea magia din gust. Dupa ce sunt uscate se pastreaza pana iarna. Si cand vine gerul si te tine in casa, langa focul din soba, le scoti la iveala si le fierbi in apa curata si pui un pic de miere ( nu de albine, doar zahar – asa i se zice la zahar prin partile de unde vin eu). E un fel de compot cald, cu poame care si-au depasit nivelul de fructe si au trecut catre ambrozie.
Si dupa ce le bagi la intuneric si esti fericit, mai mergi si mai aduci un brat de lemne sa tina toata noaptea focul. Pentru ca e iarna.
Pe aceeasi tema:
